For the love of progressive God

Daca Symphonic Holocaust – Morte Macabre, Landberk sau Anekdoten sunt termeni la fel de comuni pt voi ca si varza, viezure, barza, manz poate ca e cazul ca dati o tura pe la Zoso sa cititi ceva, nu va mai pierdeti timpul p-acilea. Daca nu, luati-va-ti un scaun, sprijiniti-va mandibula-ntro mana, mai puneti-va o cana de ceai de ciubotica cucului si de la mine citire.

De mult, tare de mult, intr-un colt intunecat al scandinaviei, intre hoarte de vikingi tehno aparura 2 mari stindarde ale progresivului nordic, in ordinea numerelor de pe tricouri: Landberk si Anekdoten. Ca si vajnici stalpi de temelie ai muzicii de rock si de roll au scos fiecare cam juma de duzina de albume – unele mai necoapte, altele mai trecute, unele futabile de-a dreptul.

Postul ast’ nu se va ocupa nici de unele, nici de altele. Ci de ceea ce a rezultat din imperecherea baietilor de la Landberk  (Stefan Dimle – bas; Reine Fiske – chitara) cu ailalti baieti de la Anekdoten (Nicklas Barker – voce; Peter Nordins – percutie). Produsul iubirii lor homoerotice nu e bun de dat pe post dar e bun de pus la pastrare pentru generatiile viitoare care altfel vor ajunge sa se roage la Tiesto ca la maica precista.

Ca orice fruct al iubirii si acesta trebuia sa aiba un nume: Morte Macabre e adunatura de muzicieni din cele 2 trupe iar Symphonic Holocaust e albumul. Si dumnezeul rockului progresiv a spus: “sa fie holocaust simfonic”. Si a fost. Si toti se veselira. Toti insemnand ai’ de au vazut la viata lor macar 2, 3 filme clasice de groaza (amintesc Rosemary’s Baby, City Of The Living Dead sau The Beyond) ale caror coloane sonore sunt reinterpretate de cei de la Morte Macabre in versiunea lor cu multe melotroane, chitari, progresiv apasator si intunecat, ca o tocanita de negru de fum.

Personalul albumului se mai completeaza cu urmatorii: Nicklas Berg – melotron, Fender Rhodes – theremin, Yessica Lindkvist – voce, Janne Hansson – waves.

Am sa iau fiecare piesa in parte pentru ca o descriere generala nu poate acoperi marea de cuvinte de lauda ce-mi vin acusica in mintea-mi incetosata de tigari.  Iaca astea sunt:

• “Apoteosi Del Misterio” – daca melotronul nu e instrumentul vostru preferat, bineinteles imediat dupa ocarina si pieptan, poate e cazul sa va luati repejor de pe net un album mai usor – gen orice Bere Gratis sau Voltaj  Ca si recenzia trecuta, vezi postul de mai jos (Lhasa de Sela) muzica baietilor astora se simte nu se asculta. Apoteosi del Misterio e genul de piesa de creat stari, nu de dantuit la rockoteca de la caminul cultura din Peris.
• Urmeaza “Tracks Of Stark Reality” – piesa mult mai King Crimsoniana, ne duce cu gandul la albumele de inceput Pink Floyd.  Poate parea un soundcheck dar ii de fapt un prefix epic pentru minunea progresiva ce urmeaza. Poate fi vazuta ca si cea mai slaba piesa din colectie , eu prefer sa o incadrez in categoria “construirea intrigii”.
• “Sequenza Ritmica E Tema” – are aer de cantari gregoriene ale anilor 90. E ceva mai greu sa-i prinzi linia melodica la inceput pentru ca pare o joaca instrumentala a baietilor, insa, odata ce esti pregatit sa privesti muzica lor ca si o constructie caleidoscopica, repetitiva dar totusi permanent inoita nu ai cum sa-ti mai scoti ritmul din mintea obosita.
• “Lullaby” – daca avem o piesa ce se poate fredona si la serbarile de sfarsit de an ale copiilor, asta e.  Rosemary din “Rosemary’s Baby” ar face tumbe in mormant daca ar vedea ce a ajuns soundtrack-ul original. E melodia cea mai radio-friendly din colectie, de abia astept sa o ascult la Radio Vacanta la Costinesti.  Pentru cei dintre noi ce au probleme cu somnul, nu apreciaza pastielele de valeriana, nu stiu sa numere oi si nici nu vor sa adoarma imbibati in alcool – Lullaby poate fi solutia.
• “Quiet Drops” – imi aduce aminte de pasajul total mestesugit din “The rime of the ancient mariner” a lui Vali Vijelie E una dintre cele mai bine construite piese ale albumului, in parte datorita ritmului fabulos impus de chitara lui Fiske. Ca pretutindeni in acest album, melotronul e regele – si ce rege. As vrea pe aceasta cale sa-i multumesc lui Harry Chamberlin – inventatorul instrumentului. Si as mai vrea sa-i multumesc vanzatoarei de la magazinul din colt ce nu intelege rostul monezilor si ma umple de bomboane si guma. Si bineinteles, as vrea sa multumesc pantalonilor ce mi-au sustinut plua (vivat Parazitii).
• “Opening Theme” – are doar 2:47 insa nu-mi pot imagina ca altcineva ar fi putut sa foloseasca mai bine aste 167 de secunde. Este, ca si “Threats of…” un crescendo anabolizant ce conduce mintea catre ceea ce va sa vina, adica “The Photosession”. Poate fi privita oricand ca si piesa de sine statatoare, eu prefer sa o leg, desi linia melodica nu are prea multe lucruri in comun, de cea de-a saptea bomboana din cutia Symphonic Holocaust.
• “The Photosession” – Bubu Noir are foarte putin lucruri in viata asta care-i provoaca placere. Marea (Neagra) e unul dintre cele mai importante. Bubu Noir se simte ca la Vama Veche in octombrie, cand marea-i doar a lui, nu a cocalarilor, nu e copiilor emo, nu a smecherilor de constanta si bucuresti, nici macar a localnicilor. Cand betonul plin de mazga al bucurestilor il sufoca si totusi nu poate ajunge la mare sa-si fumeze o tigara pe plaja, Bubu Noir da cu play-ul in “The Photosession” si se poate considera multumit. Desi ii doar un paliativ, ajuta in  anumite momente. Asta pentru ca Bubu Noir ar prefera sa stea 11 luni pe an la mare dar nici macar el nu are atatea galeti de nervi incat sa suporte aceasta piesa pusa pe repeat pentru 334 de zile. Va rog, cand ascultati “The Photosession” stati cu o scoica in mana, cu un pumn de nisip in par si trageti tare pe nas aerosolii degajati de boxe. Si poate o sa ma intelegeti un pic.
• “Symphonic Holocaust” – o floare, un crin, parfumul cel mai fin – as putea incepe sa insir adjective la adresa operei magna a celor de la Morte Macabre insa prefer sa va fac curiosi. Cand ai o piesa (singura creatie originala din colectie) de aproape 18 minute iti permiti sa te joci. Improvizata de la un cap la altul (oare ?) te plimba prin atatea stari muzicale ca ajungi sa uiti de unde a plecat. E complexa ca un roman de Thomas Mann, e alambicata ca “Zgomotul si furia”, e otravita ca un pachet de tigari “Plugarul”. Dar e, totusi, atat de reusita, atat de diversa in repetitivitatea ei, e cutremuratoare ca ciocnirea faliilor. E piesa de pus in insectarul bijuteriilor in diezi si bemoli. “In soviet Russia music plays you” – da, asta-i muzica ce te schimba, ce-ti deschide al doilea rand de pleoape , te face sa vezi ca notele pot merge mult mai departe decat revendica unii acum.

“Satul de capete goale, cu obiecte seriale
Satul de vorbe goale, de subiecte geniale
Satul de sticle goale, cu efecte speciale” (vom vorbi si despre Deceneu intr-o recenzie ce va sa vie).

Daca toate cele 3 frustrari de mai sus va caracterizeaza preferintele muzicale “Symphonic Holocaust” e de neratat. Iar daca Adi copilul Minune e Yoda al vostru incercati, cel putin pentru primele 10 secunde inainte sa va explodeze capul, sa vedeti unde poti ajunge atunci cand dujmanii, fetele si paraii nu sunt suficienti pentru a-ti enunta valoarea. Am zis!

Lhasa de Sela

De gura-ti miroase-a formol

Sau ochii-ti sclipesc sagalnic,

E vremea-a te rupe d-alcov

Iar rolu-ti asuma-l fatarnic.

Ascultarati, banuiesc, Lhasa de Sela pana acum – femeia canta din 1998, cu succes moderat in Europa, ce-i drept, dar canta si o face extrem de pizdet.

A rupt fasul cu albumul  “La Llorona” din 1998,  a schimbat planul muzical cu “The Living Road” in 2003 si tocmai ce mi-a cauzat ataxie cu cel mai recent proiect, eponimul “Lhasa” din 2009.

Ca femeia se reinventeaza mereu, ca modifica simbolurile si plaja de valori apreciate in fiecare album, ca jongleaza poliglot cu engleza, franceaza si spaniola, ca e temperat de buna incat sa aiba o mare de fani si totusi suficient de anonima incat sa nu fie nevoita sa sa prostitueze artistic si sa creeze sub biciul casei de discuri, ca te plimba maiastru prin depresie, manie, hiperventilatie sau juisare, ca ajungi sa intelegi muzica ei dupa zeci sau sute de ascultari – toate astea sunt poate lucruri comune unei arte facute din vintre si nu din neuroni, probabil ca sunt multi artisti care baleiaza atat de usor intre diferite stari si o pot transmite cel putin atat de facil ca si duduia Lhasa.

What really lubes my gears e ca Lhasa, femeia crescuta la circ, femeia nomad, sta chitita sa rada de noi cu fiecare bucata de arta compusa.  Poate-i interpretam muzica ca fiind romantica, folk, traditionalo-mexicana, tiganeasca. De fapt nu e muzica, nu e aroma a experientelor ei, nu e concentrat de viata, nu e conglomerat de emotii si frustrari. E doar verbalizarea expresionista a jocurilor mentale pe care le avem fiecare dintre noi, e doar augumentarea expresivitatii naturale a fiecaruia. E joc si joaca. Lhasa se joaca, cu noi, cu ea insasi, cu viata, cu iubirea, cu aromele fine de putrescina si liliac, arunca in aceeasi oala seul si scarna, ochii si sufletul, pune in rocada viata naturala cu emotia jocului fecund. Nu pot sa nu fac o cumparatie intre muzica ei si poezia lui Ion Barbu. Diferenta e ca in timp de maestrul Barbu isi exprima ermeticitatea prin paralele intre cei doi sori ce-i guvernau viata: poezia si matematica (mai precis geometria), Lhasa are grija sa fie mai incifrata , simti uneori ca ai nevoie de instructiuni de folosire in momentul in care-i asculti muzica. E greu de digerat, e greu de intepretat, nu stii de care coarne sa o apuci, iti gadila medulla oblongata intr-un mod minunat de bizar. Ii muzica de simtit nu de ascultat.

Luati de cititi mai multe despre ea aici.  Desi eu, daca as fi in locul vostru, as lasa cititul la urma, as incepe cu simtitul.

Vreti, nu vreti, m-am intors.

Puroi si halena nocturna, umori pervertite, miros acru de transpiratie, neclaritate intelectuala de origine cocalareasca, vitriol aruncat pe fete de copii monstruosi, jonglerii modice in ale combinatoricii, fum greu de balegar coclit, dinti mancati de putregai,  fotografii pornografice cu Nina Iliescu, viermi ce scobesc incet in calotele mortilor inca aburinzi. Oricare dintre elementele de natura moarta de mai sus pot fi asezate ca si prioritate pe lista mea. Bineinteles, fata de “Chinese Democracy” a tatucului Axl. Tatuca in sensul de bunic tinut in fereastra muzicii rock in ziua de pensie pentru a colecta inca o redeventa din partea mult-prea-ingaduitorului fan cu ochelari de cal.

Daca “The Spaghetti Incident?” a fost, dupa cum ii spune si numele, si in ciuda semnului de intrebare de la sfarsit, un incident, o pata pe blazonul celei mai mari formatii 90-ste, despre democratia chinezeasca nu se poate spune decat ca ne putem lipsi de acest album asa cum un peste se poate lipsi de bicicleta.

Stam, contemplam, analizam, ne lamentam si ne dam seama ca nu a fost nevoie decat de 15 ani pentru ca cel mai prost album de rock auzit de mine in ultima vreme sa iasa la iveala din magma flegmatica in care a fecundat. Ce mai sunt 15 ani in viata unei formatii – mai nimic daca e sa stam stramb si sa judecam drept – unii creeaza mai greu altii pot scoate 30 de albume in aceeasi perioata (vezi Frank Zappa). Pot spune cu mana pe biblie si pe carte de cultura civica dintr-a patra ca oricare dintre cele 30 de albume zappiste este monumental fata de ragaitura pseudo-artistica clocita de Mr. Rose.

Stai si te uiti pe lista de muzicieni participanti la conceperea acestui album: vreo 12 oameni printre care si Sebastian Bach sau Robin Finck. Parca si vad scenele din studio: stau toti insirati la cina cea de taina tinuta pe un mare mixer multi-pista cu Hesusul Rose in centru si il bodoganesc pe Iuda de Slash care e suparacios si nu mai accepta sa i se cace Axl in cap. Apoi toti incep o degringolada bahica condimentata cu balacarerile artistice ale liderului, toti il urmeaza la pas pe acesta cand se duce sa isi deserte pantecele in cupe de argint si, ca la un semn, incep toti sa ii inchine mestesugite imnuri crestiene. Putem mentiona cateva dintre acestea: “Axl, Eleison”; “Hosanna, Axl”; iar pentru momentele de ratacire “Axl, Axl, lama sabachtani”.  Liderul haitei se apuca apoi sa pocneasca maiestuos in clapele de fildes ale pianului aruncat in piscina umpluta cu miere. Toata scena se incheie la fel de brusc ca si spargerea unei pustule. Toti se retrag la locurile lor, incep sa-si acordeze instrumentele si asteapta comanda de “aport” de la bunul si blandul lider maximo.

As vrea sa pot lua  piesa cu piesa si ca pot face o scurta analiza insa mi-e mult mai usor sa scriu “cacat” in dreptul a 13 cantece si sa relev singurul diamant din oala cu laturi: “Sorry”.  Parca simtind reactiile ce aveau sa vina din partea lumii muzicale Axl a luptat din greu, a tras si a impins, a smuls si a zdrobit cate cate ceva din ceea ce putea sa produca acum 20 de ani si a scos o piesa cu un titlu ce ilustreaza perfect nepuntinta actuala de a mai tine pasul. Sorry este poate singura melodie ce ar merita sa ramana inscrisa undeva alaturi de numele Guns’n'roses.  Are sens, are ritm, are traire si are, in primul rand, ceva din geniul lui Bach – cel care face backing vocals.

Imi pare rau sa-o spun, dar GNR a murit. Iar aroma bolnavicioasa de putregai comun este simtita acum chiar si de cele mai fudule nasuri. Nu putem decat sa ne rugam ca bunicutul Rose sa se dedice cu trup si suflet altor indeletniciri mai productive si mult mai putin lezante la adresa gusturilor noastre muzicale.

Delicatesa in 0 si 1. Si 0. Si 1. Si 0. Si…

Pentru cei a caror minte incetosata de fumurile gangsta-rap-ului incearca sa gaseasca un antidot intr-o serie de rime servite abil, va putem recomanda specialitatea cockney in sange: The Streets. Cu “THE” mare

Pornit in 2002 sa spele pe jos cu concurenta, Mike Skinner, baiatul care e confuzat intre atea dialecte ale englezei (vezi cockney vs. brummie) a lansat in 15 septembrie 2008 a patra parte a “trilogiei” de cinci albume ce vor sa fie o epica magna a hip-hop-ului dichisit si aranjat ca un metrosexual.

Diferind major fata de nota contemplativo-depresivo-trista a precedentului sau album (The hardest way to make an easy living), Everything is borrowed reuseste sa sparga structuri, sa mascheze frustrari sau sa predice anateme optmiste. E, pana acum, cel mai relaxat si kewl album de-al lui.

11 piese. 11 motive sa uiti de probleme, sa deadline-uri, de chirii, de iubiri ratate, de nefututii care-ti sorb ultimile picaturi de umanitate in schimbul celor 3 arginti primiti la sfarsitul lunii. Du-te si spanzura-te, Iuda! Du-te si cauta-ti alta muzica ce sa te impinga spre dulce suicid. Pentru ca albumul 4 al lui Skinner nu merge de loc in directia aia. E placut sa vezi ca se mai poate face muzica, sa nu-i zicem motivationala ci determinista. Dupa ce asculti “Everyting is borrowed” te simti spalat de mazga cotidiana si vrei sa traiesti din nou. Te simti la fel de vexat ca dupa un film cu batausi chinezi vazut in copilarie. Film ce te determina sa crezi despre tine ca poti zbura de pe o cladire pe alta, ca poti invinge gravitatia, ca fizica as-we-know-it nu se aplica asiaticilor mancatori de caini si tie.

1. Piesa eponima albumului rupe, efectiv, baraca . Cu church organ in spate, cu cor de negrese grase ce se leagana (eu asa imi imaginez), cu tot luxul unei creatii aproape complete.

2.  Heaven For The Weather – are atata legatura cu influenta vremii asupra starii de spirit cat are un peste cu o bicicleta. Poate chiar si un P.E.S.T.E.

“People are intricate, people aren’t swines
let’s screw the rules up and rely on our minds”

3. I Love You More (Than You Like Me) – cea mai placuta surpiza a albumului. Dramatic si catchy. Inegal si degradant. Totul invelit intr-o patura de rime ce rimeaza al dracu de bine . Poate cea mai noir piesa a volumului. Cu siguranta o viitoare clasica in playlist-ul meu. Are hammond, are ritm sacadat si totusi atat de divers. Are di tati. Se situeaza in primele 3 piese din intreaga discografie a lui Skinner.

4. The Way Of The Dodo – ce draq pot spune mai mult decat spune titlul. E walt-disney ecologist pus in versuri.  Cu mici referinte la “George Harrison – Any road”. E delish in armonii, acorduri si nota sol.

5. On The Flip Of A Coin – Skinner revine la stilul sau usor cantat, usor leganat, foarte degajat de a nara versuri.  Un cantec despre transformari, despre avataruri, despre Fortuna ce poate controla vietile doar daca ajungi sa crezi in ea. Un cantec despre curajul de a inainta cu ochii inchisi in intunericul generat de necunoasterea faptelor, evenimentelor si schimbarilor ce vor-sa-vina.

6.  On The Edge Of A Cliff – cantec despre incheierea unei etape din viata fiecaruia. Despre incheierea cat mai brusca – asemanatoare cu smulgerea unui bandaj de pe o rana ce inca supureaza. Si despre persoane potrivite la momente potrivite, persoane ce poate fara-sa-vrea modifica intr-atat viata-ti incat devin nascatorii unei noi fiinte, al unui omuncul zamislit de simpla lor interventie.

7.  Never Give In – piesa asta e the shiznit. Un chanson simplu, dupa vorba, dupa port dar atat de bine construit. O pepita de rap ca la mama lui. Indiferent cine-o fi si asta Buna-dispozitie la pachet. 3 minute si 25 de secunde de orgasm ferchezuit si bine incapsulat in ceea ce pentru mine a devenit deja un “slagar”.

8. The Sherry End –  una dintre piesele mai putin reusite. Poate singura de pe album. Ii lipseste parca inovatia si dramul de nevropatie ce caracterizeaza celelalte piese. But that’s just me.

9.  Alleged Legends –  o mostra de hedonism ciudat aplicat. Vezi “Do what you think’s right, and you will feel alright /‘Cuz when you’re bad you will feel sad /That’s the religion I live by”. E un soi de dinte pentru dinte la nivelul actiunilor si determinarii sociale. Un “quid pro quo” semi violent.  E imn, e oda, e demagogie motivationala.

10. The Strongest Person I Know – balada albumului.  O epopee dedicata unui model-de-viata. Simplu si emotionant.

11.  The Escapist -epilogul perfect. Skinner incheie albumul cu o versiune actualizata a Edenului. Pentru el.

Favorite personale: Everything is borrowed,  I Love You More (Than You Like Me), Never Give In. Nu neaparat in ordinea asta.

Si daca tot m-am apucat sa recomand piese luati si un top 5 al intregii disografii “The Streets”:

1. Blinded by the lights – de pe “A Grand Don’t Come For Free”

2. Memento Mori – de pe “The Hardest Way To Make an Easy Living”

3. Turn the Page – de pe “Original Pirate Material”

4. Fake Street Hats –  de pe “The Hardest Way To Make an Easy Living”

5. Stay Positive – de pe “Original Pirate Material”

Si acestea fiind spuse emisiunea noastra continua. Andreea, ai legatura.

Ronnie O’Sullivan ftw. Sau nu?

Ronnie “The  Rocket” O’Sullivan si-a luat-o destul de original de la ilustrul necunoscut Ricky Walden (10-8).

Se pare ca in lumea asta nu mai exista nimic sfant. Mai intai mineriadele, apoi Nastase care e privat de zilele de bulau bine meritate si acum Ronnie care si-o ia, inca o data, de la copii carora nu le-a dat inca mustata.

S-a mai dus un turneu din sezonul asta (Shanghai Masters). Urmeaza multe altele in care Ronnie sa-si prezerve locul 1 mondial pentru care a muncit ca un tractor sezonul trecut. Poate, daca-i cuminte si nu mai arunca cu tacul pe masa, primeste si el un MBE de la mama-Regina. Ca doar n-or fi  Higgins si Hendry mai pizdeti decat el.

Cat el sta si asteapta titlul onorific, Walden se pare ca si-a facut planuri mari cu cei 52.000 de lire pe care i-a incasat. Unde planuri mari inseamna: “I’m going to go to Las Vegas with my friends and spend some of it. You have to enjoy the money when you get it.” Well done, good old chap – cazinouri, t*rfe si alcool. Doar are 25 de anisori. Poate-i mai raman si de un bilet de avion Las Vegas-Flintshire, Tara Galilor. Daca nu, poate pacaleste vreo doi redneck-si si le ia banii la un 8-ball cinstit.

La mai mare – Walden.

La  si mai mare – O’Sullivan.

Ecce musica

Spuneti NU manelelor de inima ranita, dance-ului de plastic si house-ului traforat. Surogatul de azi se numeste The Mars Volta.

Neindicati celor cu neuronii odihniti, cu tricouri “De Puta Madre” si lant peste tricou cei de la TMV au livrat, din 2001 si pana acum, haos progresivo-jazzistico-latino-whatevero celor care stiu sa asculte si cu creierul. Piese ca Drunkship of Lanterns (de pe De-loused in the Comatorium), L’via l’viaquez (de pe Frances the Mute) sau de ce nu si Agadez (de pe Bedlam in Goliath) spun multe despre stilul necategorizabil al ElPaso-enilor (oare asa se numesc?). Luati de ascultati si delectati-va-ti!

P.S. Atentie marita la versurile criptice. Pot genera nevoia cumpararii unui dictionar englez-englez.

Primul pas

Pentru ca nu tintesc sa fac lumea asta mai buna, pentru ca sunt constient ca sunt la fel de unic si de special ca si ceilalti 6.7 miliarde de oameni am decis sa-mi vars frustrarile, angoasele si nemultumirile pe acest blog.

Bine m-ati gasit!